﻿ROMÂNIA LIBERĂ, BUCURESCI, 1 AUGUST 1879
      
      Oricăt de vitreg a fost congresul de la Berlin către noi, oricăt s’a nesocotit dreptatea în privinţa noastră, noi am eşit din evenimentele ce l’au preces, cu o poziţiune mai limpede decât toate cele lalte ţări din Orientul european.
      Am putea zice, fără exagerare, că situaţiunea noastră e mai bună decăt a tuturor: a Serbilor, Muntenegrenilor, Grecilor şi a Bulgarilor chiar.
      Toate acele popoare - afară de Bulgari, poate—au făcut sacrificii foarte mari, dacă nu chiar în resboiul trecut, ca Serbii şi Muntenegrenii, cel puţin mai nainte de aceste evenimente, ca Grecii la 1821, şi totuşi n’au isbutit păn’acuma să descepte atăta consideraţiune în Europa, încăt aceasta să se simtă ruşinată şi strîmtorată în suflet, cănd ia veri o hotătîre în potriva bunei lor dreptăţi.
      Ei bine, tocmai acest curios fenomen s’a petrecut în consciinţa diplomaţilor adunaţi la Berlin, cănd s’a tratat cestiunea română. Dacă citim cu luare aminte protocoalele, - în cari, fiă zis în treacăt, nu sunt exprimate cugetările intime ale plenipotenţiarilor, căci desbaterile adeverate se făcea în afară din congres - ne isbim pretutindeni de această sfiiciune – gaucherie - a plenipotenţiarilor, ori cănd trebuiau să inchidă ochii asupra dreptelor noastre cereri, şi cănd îşi întorceau faţa, votănd resoluţiuni contrarii dorinţelor noastre.
      Franţa, Italia, Anglia chiar, au jucat în privinţa noastră orecum rolul lui Abram, care, cu sufletul plin de durere, a ridicat cuţitul asupra fiului său; - Franţa, Italia, Anglia chiar, ne-au sacrificat mai mult în interesul păcei Europei, decât în interesul lor mărginit.
      Astfel, cei cari învinovăţesc necontenit numai pe guvernul român, pentru neajunsurile ce am întămpinat la Berlin, strigând că numai din pricina relei vaze a liberalilor, socialiştilor, comunarzilor, incendiarilor, ucigaşilor, de la cărma ţărei noastre, ni s’a luat Basarabia, ni s’a dat cestiunea Ebreilor şi nu ni s’a garantat independenţa, aceia nesocotesc cu totul şi împrejurările în cari se găsesce Europa, şi cele în cari ne găsim noi înşii astăzi.
      Europa avea şi are nevoie de odihnă, după atâtea sdruncinări, şi n’avea şi n’are nici al nouălea  gănd să facă din cestiunea română un casus belii.
      Noi, cu toată nevoia de odihnă ce avem şi cu toată dorinţa, ce am fi avut d’a respinge cu armele brutalele violenţe ce ni s’ar face, am căpătat numai decăt convingerea că aceasta, din nenorocire, ne ar fi materialicesce şi moralicesce peste putinţă. Materialicesce, căci suntem îngropaţi pănă în găt în armate streine, cari împănează ţara pe din întru de la Dorohoi pănă la Pitesci şi cari o încongioară ca un brău de fer pe din’afară de la Rădăuţi pănă la Vidin; moralicesce, căci n’am avea nici măngăierea d’a fi susţinuţi cu aprobarea platonică a Europei, în suprema noastră luptă pentru aperarea Basarabiei.
      Acestea sunt adeveruri grozav de reale şi de evidente, pe cari toată lumea le vede şi le înţelege, fără să le mai analiseze, numai oposiţiunea cea cu orice preţ, le nesocotesce în judecăţile ei, deşi consciinţa ei le simte ca un fer roşu.
      Spiritul de sistemă este un venin distrugător în toate, dar mai cu osebire în politică, şi relele lui ar fi nemesurate, dacă din fericire, de multe ori, absurdul ce el caracterisează n’ar măntui situaţiunile.
      Oposiţiunea din Francia, - ca să dăm un esemplu străin, ales dintr’o mie - a lovit cu toate anatemele ei în Esposiţiunea din Paris, numai şi numai pentru că republicanii ar avut iniţiativa acestei măreţe serbători, şi, cu toate acestea, Esposiţiunea şi-a urmat falnicul ei drum, atrăgănd în sănul Franţei milioane de vizitatori şi versănd în comorile ei milioane.
      Nu că voim să facem veri o comparaţiune între oposiţiunile din Francia ori din Anglia şi oposiţiunea de la noi, nici să discutăm asemănarea între cuvintele pe cari se întemeiază oposanţii de la noi, şi între cele cari stărnesc mania oposanţilor din străinătate; am voit numai să constatăm, că oposiţiunea sistematică pretutindeni ajunge la absurd, cănd nu se face numai de rîs, căutănd a făuri arme din orice, ca să lovească în adversari.


ROMÂNIA LIBERĂ, BUCURESCI, 2 AUGUST 1878
      
      Monitorul oficial de Duminecă publică textul adresei prin care preşedinţia congresului din Berlin notifică guvernului nostru ratificarea de către puteri a tratatului de pace. Acest document, pe care 1’am publicat în numerul nostru de ieri, ne încunoştiinţează că tratatul este un act definitiv, şi că, prin urmare, stipulaţiunile ce ne privesc au devenit obligatorii pentru ţara noastră.
      S’a închis, aşa dar, pentru noi o perioadă din viaţa nostră politică, şi ni s’a deschis alta nouă, pe care trebuie s’o acceptăm cu toate neajunsurile, după cum am fi primit’o cu toate folosele ei, căci este un fapt împlinit.
      Schimbările ce tratatul de la Berlin aduce în situaţiunea din afară şi din întru a României, fiind opera colectivă a puterilor, ni se impun ca o fatalitate neînduplecată, şi toată energia de care suntem capabili, s’ar mistui în deşert, dacă ne-am împotrivi în mod activ ori pasiv acelor schimbări. 
      Pe cătă vreme congresul era numai un proiect, şi până în minutul în care, după realisarea acestui vis diplomatic, causa noastră a venit la masa verde, am strigat din toate puterile la urechile plenipotenţiarilor drepturile noastre, şi le-am zugrăvit cu toate culorile tabelul situaţiei grele ce ne-ar crea, dacă ar face cu noi cea mai mare nedreptate ce s’a făcut vr’o dată unui popor inteligent, viteaz şi onest. Urechia Areopagului, însă, a fost prea tare, şi vederea lui foarte scurtă. Am căutat măngăerea noastră în opininuea publică universală, care a fost cu noi, şi am luat hotărîrea d’a ascepta ziua dreptăţei, dovedind consiliarilor actuali ai Europei că ştim să tragem folos şi înveţăminte chiar din nedreptăţile ce ne au făcut, şi că prudenţa poporului român este la aceiaşi înălţime cu tăria braţului şi cu deşteptăciunea minţei.
      Am rostit din vreme părerea noastră asupra urmărilor ce trag după ele schimbările aduse în economia statalui nostru, adică am spus că, după noi, este nevoe de convocarea unei constituante, care să sancţioneze acele schimbări, mai cu seamă regularea fruntarielor ţărei, şi mai cu osebire spinoasa, cestiune a Ebreilor.
      Astăzi, cănd suntem oare-cum «somaţi» a lua mesuri pentru aducerea la îndeplinirea hotăririlor congresului, ne simţim datori d’a aduce încă o dată aminte necesitatea d’a se convoca o constituantă, şi primejdia ce ar resulta pentru noi dacă am recunoasce unei Adunări «ordinare» dreptul d’a legifera în privinţa unor cestiuni aşa de «extraordinare» . Am pus cestiunea în discuţiune, şi am rugat pe toţi confraţii noştri a se rosti asupra chipului d’a o deslega.
      Noi nu suntem din aceia cari se închină la opiniunile lor, ca la un ideal absolut, cari închid ochii la toate evidenţele, numai pentru a salva un amor-propriu resfăţat, dar mărturim cu părere de reu că pănă acuma discuţiunile confraţilor noştri, celor mai îndrept de a se rosti în cauză, nu ne-au convins ăncă despre rătecirea credinţelor noastre relative la cestiune, şi anume dacă ne înşelăm cănd susţinem că articolilor 2 şi 62 din constituţiune nu recunosc unei legislaturi ordinare calitatea de a regula definitiv dificultăţile iscate pentru noi din congres.
      Am zis «art. 2 şi 62» căci în privinţa art. 7 vedem cu mulţumire că toţi suntem de acord.
      Firesce că, cu toată neperfecţiunea ce am socoti că are constituţiunea, n'am fi ridicat glasul nostru împotriva ei, căci ni-e mai mare teama de turburările ce ar provoca completarea pactul nostru fundamental, de căt dorinţa de a’l vedea completat. Cel puţin în epoca de transiţiune în care ne găsim. Dar, fiind că ţinem ca toate actele noastre să fie căt se poate de corecte în faţa Europei şi în faţa noastră chiar, socotim, ăncă odată că n’ar fi bine să inaugurăm independenţa şi noua situaţiune a ţărei, printr’o greşală, adică printr’una din acele legi , cari se fac cu atăta uşurinţă şi se calcă cu atăta sănge rece. Trebue să înscriem adesiunea sau neconsimţirea noastră la voinţele congresului, în arhiva cea mare, în cartea de aur a naţiunei, - în constituţie. Şi, ca să împedecăm rîvnele unora şi altora, d’a profita de portiţele ce vom trebui a deschide în constituţiune, pentru a’şi introduce ideile lor contrabandiste, adică vătămătoare libertăţilor statului român, să luăm din vreme toate măsurile, toate precauţiunile ce patriotismul ne consiliază; să înconjurăm, ca să zicem aşa, amândouă laturile cărărei ce duce la articolile modificabile ale constituţiunei, cu o îndoită streajă. Suntem siguri că, cu o voinţă tare şi cu un patriotism luminat, vom izbuti a ocoli acest cap periculos, fără a ne zdrobi de stăncele reacţiunei. 


ROMÂNIA LIBERĂ, BUCUREŞTI, 26 JULIU 1878
      
      Este timpul să ne liniştim.
      Noi, împreună cu toată opiniunea publică din Europa, am desbătut, judecat şi osândit nedreptatea, ce ni s’a făcut la şi după încheiarea păcei de la San-Stefano.
      Ţara întreagă am plâns cu destule şi cu destul de amare lacrimi mortul - Basarabia, - cum se cuvine unei bune mume, când perde o copilă prea iubită.
      Este timpul să ne vedem de casă, şi să nu perdem, prin nefolositoare bociri, şi cele cu ce ne am ales în urmă de toate.
      Să recapitulăm acum ce am căştigat prin pacea de la Berlin. Am căştigat:
      Independenţa reală.
      Dobrogia.
      Ni s'a impus:
      Acordarea drepturilor politice Ebreilor ;
      Scutirea de vamă a mărfurilor transite prin ţara noastră.
      Aceste patru lucruri, fiind partea noastră după hotărîrile congresului, să ne vedem de ele.
      Independenţa reală a ţerei este cîştigul nostru cel mai însemnat, cu toate că această nouă a noastră posiţiune politică nu e garantată, şi e legată de cele lalte trei.
      Dar tocmai pentru că e condiţionată ast fel, noi suntem datori să primim, fără deşerte revolte, condiţiunile ei, dacă nu voim să perdem tot.
      De aci înainte suntem un adeverat stat, cu o existenţă propriă, adică scăpată de acel grozav supliciu al lui Mezenţiu de odinioară, care consta în a lega pe un om viu faţă în faţă cu un cadavru, şi care pentru noi a ţinut patru sute de ani. Asăzi visul cel mai drag al românilor, este realizat, şi copii noştri nu se vor mai nasce sub umbra unui jug, nemeritat nici o dată de părinţii lor.
      Primiţi cu distincţiune, după faptele noastre ilustre din urmă, în familia Europei, ni se impun datorii noui, potrivite cu drepturile ce ni s’au recunoscut.
      Toată energia noastră d’aci inainte trebue, aşa dar, concentrată întru a ne  desvolta, în libertatea absolută ce avem şi prin legi înţelepte, frumoasele disposiţiuni ale geniului latin.
      Să aretăm Europei, cum că în adever Occidentul începe de la ţărmul Dunărei ş’al mărei Negre, şi să fim, pentru vecinii noştri de la miazăzi, un adeverat centru de libertate, toleranţă, lumină.
      Dacă pănă acum s’a însărcinat steaua noastră să ne apere şi scape din toate nevoile, de astă-zi înainte norocul trebue lăsat în al duoilea rănd şi numai raţiunea cea sănătoasă, adică petrunsă adînc de interesele şi datoriele noastre, să fie călăuza viitorului nostru.
      Avem o ţară înzestrată cu toate bunurile din lume: munţi roditori şi apărători, un rîu, cel mai mare din Europa propriu-zisă, o coastă de mare deschisă tot-d’auna comerciului nostru, şi toate acestea sunt libere, sunt numai ale noastre; ei bine! ar fi o crimă de paricid, cănd prin nazuri, ori prin certuri bizantine am lăsa, ca toată lumea să profite de ele şi numai noi nu. Ar fi o cumplită bătae de sus, dacă am sili într’o zi pe Europa să se căiască de încrederea ce a pus în cele cinci milioane de Români de la Dunăre.
      Să ne aducem aminte, că Traian ne-a adus şi aşezat pe noi aci, ăntăiu ca să fim streajă neclintită împotriva năvălirilor, şi al duoilea ca să respăndim nemuritoarea lumină a culturei romane peste viţele streine, înşirate d’alungul celor doue rîpe ale Dunărei.
      Am primit, cu alte cuvinte de la patria noastră mamă, un cuvînt sănt de ordine, l’am pestrat cu noi, ca o taină, în curgerea atător veacuri; astăzi a venit ziua, cănd să întemeiăm definitiv începutul apostolatului nostru, căci a venit ziua cănd independinţa României nu mai este un cuvînt vag, supus la interpretările scriitorilor sau la bunul plac al diplomaţilor.
      Vom reveni necontenit asupra acestei cestiuni, cănd vom vorbi despre cele-l’alte trei, cu cari se leagă cestiunea independinţei noastre.


ROMÂNIA LIBERĂ, BUCURESCI, 27 JULIU 1878
      
      Întoarcerea Basarabiei romanesci către Rusia, a fost o necesitate a stărei psicologice, în care tractatul de la San-Stefano a găsit pe Europa; deci, fiind-că nici o putere nu ar fi făcut resboiu pentru această cestiune, ori ce-am fi făcut noi, remănea cu totul fără efect, după cum a remas neţinut în seamă tot ce am putut face. Deci, încă o dată, să ne mulţămim cu soarta ce ne-a făcut Europa, şi să asceptăm cu liniştea ce dă consciinţa dreptului, restabilirea lucrurilor, cum le-am fi dorit noi să fi rămas astăzi.
      Pănă atunci, să primim compensarea ce congresul ne dete pentru perderea Basarabiei şi pentru jertfele, ce am făcut în ceşti din urmă ani.
      Dacă n’ar fi fost cestiune de siniubirea naţionale rănită, fireşte că mai nimeni n’ar fi scos o vorbă în protiva Dobrogiei, care, de altmintrelea, şi în toate privinţele, cumpăneşte limba de pământ, restituită nouă prin tractatul de la 1856.
      Dobrogia întrece Basarabia şi topograficeşce şi etnograficeşce şi economiceşce.
      Topograficesce, noi căştigăm 3500 de kil. pătraţi, mai mult de căt însumau cele trei judeţe retrocedate, afară de o creştere cu încă 150 kilom. a ţărmului nostru dunărean. Apoi, de unde pănă acum n’aveam drept mare de căt un ţărm pustiu în toate privinţele, astăzi posedăm toate gurile Dunărei - stăpânire adeverată, iar nu nominală ca pănă aci; — un şes de mare întins şi poporat; doue porturi, dintre cari unul — Kiustenge — ar împodobi ori care ţară; şi mai multe judeţe d’o însemnătate netăgăduită.
      Etnograficeşce, cumpensarea încă e îndestulătoare, căci Dobrogia întrece cu 80.000 de suflete poporaţiunea Basarabiei.
      Să lăsăm că în partea locului sunt o mulţime de români pentru cari avem datorii frăţesci de împlinit; dar poporaţiunea de baştină a Dobrogei fiind încă primitivă, selbătăcită şi oborită de asupriri, ne va înlesni foarte sarcina d’a o stăpăni şi mănui, aşa cum cer interesele noastre, adică în sensul libertăţei şi al românizărei.
      Dacă am avea de a face cu un popor oare cum obicinuit cu evoluţiunile politice, ne-am putea teme de rescoale, de desbinări, sau cel mai puţin de acea împotrivire pasivă, care e mai rea de căt o rezistenţă pe faţă.
      Garnizona ce vom ţinea acolo, va avea dar mai mult sarcina d’a stempăra relele apucături ale oamenilor, ca în ori ce loc locuit, şi paza fruntariei dintre Silistra şi Mangalia, pentru a împedica stabilirea veri unui curent primejdios între Bulgaria şi Dobrogia.
      Economiceşce, trebue s’o declarăm că ar trebui cine-va să fiă sau prea mult patriot sau prea iubitor de vorbă goală, pentru a tăgădui foloasele ce presintă Dobrogia, comparată cu Basarabia.
      Basarabia nu ne slujea nici la import nici la export cu Europa, afară numai de micul comerciu, ce făceam cu Rusia pe graniţa ce ne despărţia.
      Adeveratul nostru comerciu circula prin Brăila şi Galaţi, cari ne remăn.
      Acum productele noastre şi productele Europei pot circula în libertate şi fără teama de întrerupere, în toate timpurile. Căile către Constantinopol şi Odesa vor fi deschise vaselor noastre, pe cari nu le-am avut pănă astăzi, căci n’aveam ce face cu ele, nici unde le adăposti.
      Pădurile noastre, ş’ale Dobrogei sunt abundante în lemne de construcţiune, şi mintea Românului, care a dat aşa de frumoase dovezi de agerime, va şti să se folosească de orizontul ce se deschide înaintea-i.
      Căt pentru îndatoririle curat politice ce ne impune stăpănirea Dobrogei, le vom resuma pe scurt într’unul din numerile viitoare.


ROMÂNIA LIBERĂ, BUCURESCI, 28 JULIU 1878
      
      Congresul de la Berlin, rostindu-se pentru alipirea Dobrogei la ţara noastră, a  avut în vedere duoe lucruri: ăntăiu să vire între Rusia şi Bulgaria, ca în mijlocul unui trunchiu ce ar voi cine va să despice, o pană de fer, care să ţină necontenit depărtate cele duoe puteri, neutralisănd tendinţa lor d’a se reuni; al duoilea să verse un pic de balsam măngăetor pe rana ce a făcut corpului nostru, rupănd dintr’însul un  mădular plin de viaţă.
      Lucrând în sensul celei d’ăntăiu idei , congresul a recunoscut în mod   implicit că noi suntem o adeverată forţă, şi recunoscănd acestei forţe o însemnătate vrednică de ţinut în seamă, i-a încredinţat un rol deosebit în echilibrarea Orientului european. 
      Noi n’ascundem că acest rol este pentru noi înconjurat de oare-cari primejdii, de vreme ce spatele şi peptul nostru vor trebui să resiste de odată la cele duoe forţe cari vor căuta să se întâlnească peste capul nostru, dar iarăşi n'ascundem că primim acest rol c’o mişcare de mândrie, căci ne simţim destoinici d’a’l face uşor şi d’a zădărnici primejdia cu prudenţă.
      Din minutul dar ce ne dăm bine seamă şi de rolul nostru şi de primejdiile lui; din minutul ce avem consciinţă că suntem o forţă inteligentă recunoscută, sarcina ce ne a pus congresul pe umeri, nu va fi tocmai aşa grea de purtat, cum  ne-am închipui. O povară calculată este uşurată pe jumetate. Numai trebue s’avem bună-voinţa d’a lucra în armonie cu interesele noastre, şi nouă - trebue s’o mărturisim măcar odată în treacăt - tocmai acest mic lucru, bună voinţa, ne-a cam lipsit une-ori, cănd era vorba d’a pune în lucrare vr’o mare ideie, şi a trebuit voinţă de fer a cător-va, adesea a unui singur om, ca să suplinească nepăsarea noastră.	
      Interesele noastre cer dar, ca să facem din Dobrogia nu o provincie, o posesiune a ţărei noastre, cum ar face bună-oară un stat mare cu o insulă din oceanul indian, ci o parte integrantă din corpul României, prin care să circule  acelaş  sănge, aceiaşi ideiă. 
      Iar sarcina noastră, despre care am pomenit mai sus, te combină din două datorii: una de a înlocui pe Turcia, care era numai un element de descompunere în Dobrogia; alta, de a lupta la întrecere cu Rusia, punând în faţa civilizărei ei prin gendarmi, civilizarea noastră prin libertate. 
      Libertatea, ca să fie spornică,  trebue să se sprijine pe dreptate şi să fie crescută în şcoală.
      Dreptatea, adică legi înţelepte, făcute nu pentru a sugruma pe unii, adăpostind pe alţii, într’un interes particular, ci pentru a ocroti pe toţi deopotrivă în interesul obştesc.
      Şcoala, adică altarul înaintea căruia vom înveţa pe tătari, bulgari şi români, să se închine cu toţii în aceeaşi limbă, într’ace-laşi cuget, unei aceleaşi divinităţi: Românismul.
      Dreptatea şi şcoala sunt aşa dar cele petre de temelie ce vom aşeza în Dobrogia, în ziua cînd vom începe opera noastră. Cu aceste doue rânduri să călcăm pragul acestei fecioare cu care ne-a căsătorit congresul. 
      În insula Şerpilor din marea-Neagră, şi care face parte tot din teritorul nostru, este un far, destinat a lumina în timpul nopţei calea corăbiilor, ca să nu se sfărame de stănci.
      Acest far, încredinţat noue de congres, trebue să fie simbolul soliei noastre în Orient.
      Adeveratul far să fim noi, românii, aşedaţi în Dobrogia, de unde să împrăştiem razele noastre la reserit peste mare, la apus în Bulgaria, şi chiar la miază-noapte, căci şi cei de la miază-noapte au nevoe de lumină, şi n’ar fi tocmai o înjosire pentru dînşii, dacă ar împrumuta de la noi un pic de foc pentru candela lor ce arde foarte întunecat. Ş’apoi aceasta n’ar fi ăntăia dată cănd s’ar împrumuta de la noi.
      Să întemeiăm o administraţiune capabilă şi nepărtinitoare, care să ridice moralul poporului dobrogian, ameţit de absolutismul otoman.
      Să semănăm cu şcoale de toate gradele acest pămînt înţelenit, şi să fim siguri că în aceste aşedeminte culturale vor da năvală vecinii de pretutindeni, ca fluturii de seară, ce se adună împrejurul unei lampe, cu deosebire însă că aceştia se ard, pe cănd aceia eşi vor lumina mintea, şi vor deosebi în curend care a nume dintre cele doe curente este mai priincios desvoltărei unui popor tener, cel din Urali, care aduce cu sine jalnicile suspine ale stepelor Siberiei , ori răcoroasa boare a Carpaţilor, care deşteaptă în suflete simţimîntul libertăţei şi dorul vitejiei?...


